Aceeaşi mare nu seamănă cu niciuna dintre cărţile anterioare ale lui Amos Oz. Structural, microromanul se constituie într-o scriitură de natură hibridă, într-o proză poematică. Textul fluid, mustind de un lirism învăluitor şi incantatoriu, alcătuieşte un scenariu epic aparent nesofisticat. Dominante rămân monologurile reflexive ale personajelor, adesea abisale şi halucinante, polifonia vocilor interioare, interferenţa şi suprapunerea realului şi a imaginarului.

Albert Danon, consilier fiscal, şi-a pierdut de curând soţia, pe Nadia, iar fiul acestora, Enrico David, a plecat să escaladeze munţii din Tibet, pentru a-şi trăi doliul în acest spaţiu vindecător. Bătrânul suferă de dorul nevestei decedate şi este neliniştit din pricina fiului rătăcitor. Le priveşte fotografiile înduioşat şi scormonitor. În portretul lui Rico regăseşte trăsăturile antitetice ale tânărului, ceva din tandreţea şi înstrăinarea acestuia: „Bunătate, amărăciune, tenacitate şi dispreţ, iată ce vede/ domnul Danon pe faţa fiului din poză. Ca două imagini suprapuse:/ privirea şi fruntea deschise, luminoase, în contrast cu conturul/ amar al buzelor, aproape cinic”. Albert, frisonat de nostalgii, îşi trăieşte singurătatea cu discreţie, în tăcere. Recompune, uneori, scene din trecutul afectiv al familiei sale, pentru a se consola. Liniştea îi va fi tulburată de Dita, iubita fiului, care se va muta temporar în casa sa, provocându-i trăiri contradictorii: când paterne, când erotice. Ceea ce îl va scinda între tandreţe, dorinţă, vinovăţie şi ruşine. Bettine, vecina pensionară, va deveni geloasă pe tânăra dezinvoltă şi senzuală, căreia îi va amenda iresponsabilitatea, într-o epistolă. Tot ea îi va scrie şi autorului şi îl va trage la răspundere, nemulţumită de portretele create.

Prin recursul la o formulă meta- şi intertextuală, naratorul, devenit el însuşi personaj, îşi va exprima convingerile referitoare la responsabilitatea de a scrie: „trebuie să spui lucrurilor pe nume,/ sau pe alt nume, care să le pună într-o lumină nouă, sau aruncă/ ici şi colo, vreo umbră”. El este convins că trebuie „să clarifice şi să însemneze/ tot ce a fost şi ce este”, să găsească sensul ascuns al vieţii, să pătrundă dincolo de aparenţe. Cu toate acestea, în textul-poem intitulat Adagio, efortul său cognitiv şi creator este ironizat de Amoz Oz, care se delimitează, ipocrit, de dublul său ficţional: „De dimineaţă până seara lumina străluceşte afară fără să ştie că e/ lumină. Copacii înalţi respiră tăcerea şi n-au nevoie să caute/ sensul intrinsec al lemnului./ [...] Numai tu, praf şi umoare, până dimineaţă scrii/ ştergi, cauţi un motiv cauţi o soluţie”. Într-o altă secvenţă, îl identificăm pe narator în holul hotelului unde Dita lucrează ca recepţioneră, conversând cu aceasta pe teme literare.

În răstimpuri, printre vocile narative, se va strecura şi cea a răposatei Nadia, răscolitoare, irizată de amintiri din tinereţe. Fantasma ei se inserează în gândurile, visele, tristeţile şi disperările soţului şi ale fiului. Călătoreşte până în Tibet sau în Sri Lanka, e mereu prezentă în inima şi în preajma lui Rico, mistuită de grijă maternă. În fundal, se aude respiraţia mării, până în depărtările montane. Ca un ecou al căutărilor şi al durerilor personale, marea mângâie sufletele, dar le şi învolburează. Discretă sau răscolitoare, rămâne un companion şi un martor al frământărilor umane, o oglindă fidelă a trăirilor tumultuoase ale fiinţelor: „Marea aproape de casă se face auzită prin fereastră/ şi simte şi ea în trup ceva ce seamănă cu spargerea unor valuri/ interioare,/ ispititor, o implorare înăbuşită, ca un copil/ care te trage uşor de mânecă”.

Fiecare personaj caută un tărâm odihnitor, numit acasă. Autorul a găsit Aradul, unde s-a retras pentru a scrie, Albert şi Bettine s-au culcuşit în Bat-Yam-ul natal, dar Rico şi cele două femei, Dita şi Miriam, care rătăcesc de la un bărbat la altul, nu-şi găsesc drumul. Tânărul spera să se elibereze de suferinţa pierderii mamei, dar va înţelege că pretutindeni, chiar şi în Tibet, va purta cu sine umbra ei ocrotitoare. Şi chemarea mării din faţa casei părinteşti... Care va răsuna chiar şi pe crestele înzăpezite ale munţilor. Timpul, necruţător, va sfâşia himera, iar ceea ce va rămâne va fi singurătatea: „Fiecare nu-şi aparţine decât lui însuşi”. Singurătatea, uneori liniştitoare, alteori amară, otrăvită, va tămădui cumva rănile absenţei şi ale aspiraţiilor neîmplinite. Tot astfel, precum universul marin – misterios şi seducător – va destrăma durerile adânci ale omenescului, pentru a le da un alt nume: „Pământul promis e o minciună. Nici un om de zăpadă/ miraculos nu există prin râpele muntelui. Numai/ în mare o aşteaptă/ ce nici nu a fost/ şi nici n-a rămas”.

În miezul romanului Aceeaşi mare vibrează puternice reflecţii despre căutarea identitară, despre condiţia scriitorului, despre dragoste şi trădare, timp şi moarte, familie şi însingurare. Valurile argintii ale poeziei scaldă permanent ţărmul epicului, uneori domol, alteori năvalnic, transfigurându-l: „Orice copil născut de o femeie îşi poartă pe umeri părinţii/ Nu pe/ umeri. În interiorul lui. Trebuie să-i poarte toată viaţa. Pe ei/ şi toată trupa lor, părinţii lor, părinţii părinţilor lor,/ o Matrioşka multiplicată până la ultima generaţie”; „Toate astea sunt vechi şi cunoscute: ochii cărnii râvnesc, ochiul/ minţii se stinge, cel de aici eşti tu fără tine, iar cel care nu e aici,/ nu e aici, şi dacă aşa stau lucrurile pentru ce să iubeşti o femeie?/ De ce să traversezi abisuri?”.

Amos Oz mărturisea că, dintre toate cărţile pe care le-a scris, aceasta îi era „cea mai apropiată. Aproape de mine, aproape de ceea ce am dorit întotdeauna... Am mers cât de departe am putut”. Departele explorat este limita extremă a tărâmului interior, în care umbrele şi tenebrele sufletului se luminează tulburător, aprinse de focul poeziei şi al muzicii din cuvinte. Aici, în subiectivitatea fiinţei, se aude permanent glasul amintirilor, al dorurilor şi al iluziilor pierdute, dar şi al nădejdii de a renaşte... Aici, prezentul şi trecutul, realul şi oniricul, bucuria şi tristeţea, bunătatea şi egoismul, Eros şi Thanatos recompun cântecul fascinant al mării dinăuntru.